marți, 20 februarie 2018

Dar de blog

Dragile mele, multumesc tare mult pentru urari. Dupa cum am promis, ofer un dar cu ocazia aniversarii a 10 ani in campul bloggerilor. Au lasat cate un comentariu si le multumesc fiecareia, Anca, Ramona, Andreea, Veronica si Irina.
 
Dupa cum se vede, am purces la formula traditionala a tragerilor la sorti, aceea cu biletele.

Iar castigatoarea e... Veronica!



 Si am uitat sa spun ce era mai important: darul e ultima carte a Mitrop. Antonie de Suroj, aparuta la editura Doxologia. Cartea se numeste "Lumina care stralucea in intuneric" si contine ultimele cuvantari ale sale, testamentul sau duhovnicesc prin care marturiseste cat de importante sunt pentru noi sinceritatea si credinta cu care stam inaintea lui Dumnezeu.
In completare, o agenda-sinaxar pe anul 2018 - chiar daca aproape am pasit in martie, sper sa te folosesti de ea, Veronica. Te rog deci sa imi trimiti un mesaj cu adresa ta in casuta aferenta care e pe pagina de blog, in bara din dreapta. Iti multumesc.

Va multumesc tuturor pentru participare, sper sa mai fac astfel de daruri, vad ca e placut demersul  :)


joi, 15 februarie 2018

La mulți ani, la 10 ani de blog!


Blogul acesta e și o fărâmă de jurnal. Atunci când l-am început, în 2008, adică acum exact 10 ani, nu știam că va fi un fel de ”capsulă a timpului” care a colectat fărâme din viața mea, din preocupările mele.
Uneori mai restrâns, alte ori mai pe larg, chiar și câteva postări într-un an, a fost o cronică sumară a ceea ce am trăit.
La acea vreme, fetele mari aveau 10 ani. Acum, firesc, au trecut pe 20. Cea mică, 5, acum 15!
Privind acum retrospectiv, găsesc că bloggereala este o experiență minunată! 

Și pentru că vreau să marchez împlinirea a 10 ani, aș vrea să ofer un dar de blog cuiva care va lăsa un comentariu până duminică, 18 februarie. Dacă e mai mult de o persoană, firește, voi găsi o modalitate de a trage la sorți. Acesta va fi cadoul meu de ”la mulți ani!” pentru un blog de un deceniu.



Tot ca aniversare, am ales să reiterez o leapșă găsită într-o postare din decembrie 2008, ”cartea cea mai aproape de tine”

Se desfășura așa:

"cartea care este cea mai aproape de tine". Deschide-o la pagina 123. Găseşte a 5-a propozitie/frază. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni. Nu îndrăzni să scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
Dă leapşa mai departe la alţi 6 prieteni.


Cartea cea mai aproape de mine acum e Evangheliile și credința față în față cu psihanaliza, de Françoise Dolto.
La pagina 123, respectând indicațiile, am găsit următorul citat:
”Desigur, se pleacă de la un plan pentru a ajunge la altul. Iisus îi aduce la un alt plan pe cei care-L întâlnesc. El preschimbă fântâna samarinencei în izvor de apă clototitoare, pentru toată viața... fără sfârșit.
Dar locul acestei întâlniri neprevăzute, ceasul când are loc sunt pline de semnificații.”

Din nou, nu dau leapșa mai departe. (Doar dacă dorește cineva, bineînțeles!)

 

sâmbătă, 10 februarie 2018

Cuvântul anului 2018

Anul 2018 a venit cu darurile lui și deja suntem spre jumătatea lunii februarie.
M-am gândit încă din primele zile ale lui ianuarie care ar fi gândul, cuvântul anului.
Și, după deliberări interioare, am hotărât să fie:
  
A mă încredința Domnului, cu gândurile și planurile mele, cu provocările care vin de la alții
A încredința Lui, în fiecare dimineață, ceea ce am de trăit/făcut peste zi. A încredința fiecare moment, fiecare clipă, este un exercițiu al împlinirii îndemnului de a ”căuta Împărăția” (Mt. 6, 31-34)

Am descoperit acum câțiva ani cât de mult schimbă lucrurile faptul de a-I încredința Domnului soarta acțiunilor pe care le fac ori le am de făcut. Încredințez copiii, viața, siguranța și evoluția lor; îmi încredințez soțul și lucrurile care țin de el; încredințez obligațiile și angajamentele exterioare; încredințez toate relațiile și toți oamenii, știind că mă voi întâlni și relaționa exact cu cei cu care e nevoie să o fac, într-un fel sau altul.
Mintea se liniștește, inima primește pace, știu că totul este în Pronia Lui. El are cunoștință și purtare de grijă pentru toată viața mea, de la început până la sfârșit, deci sunt în siguranță! 
Dar uneori, în vârtejul zilelor, cu oameni, cu lucruri de făcut, cu proiecte de pus în practică, mă las purtată în afară, într-o mișcare centrifugă. E incredibilă forța cu care, odată lăsând să scape mintea înspre rezolvarea unei probleme mici, tot alte și alte probleme se adaugă și cer birul lor de timp de gândire și organizare până când la un moment, realizez că sunt atât de împrăștiată de abia mai pot să mă adun. Și câtă oboseală se adună, câtă greutate! Ok, unde sunt acum? Spun ”stop!”, respir și îmi aduc aminte. Nu sunt singură!
Exercițiul zilnic de încredințare este o modalitate prin care viața capătă o anume suavitate, o grație, o lejeritate. Mântuitorul spune ”veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați.” Aș putea parafraza, spunând, ”încredințați-vă Mie”. Și ce găsim, în urma acestei încredințări? ”veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29)
Este greu pentru omul contemporan să se încredințeze. Atâtea lucruri țin de el! Și apoi, unde ar mai fi satisfacția personală dacă toate s-ar face de către Dumnezeu?! Ori, alt gând, ”cum adică? păi dacă las toate în seama Lui, nu înseamnă că sunt leneș, superficial, că fug de responsabilitate și asumare?”
Mai întâi, Domnul se bucură tare să ne lase să ne bucurăm de ceea ce se face prin noi, de ca și cum chiar noi am fi cei care le-am făcut, deși spune clar, în Crez: ”prin Care toate s-au făcut”: deci și cele bune pe care le facem noi, ca oameni, dacă sunt aduse la materializare. Noi doar ”umblăm întru ele”, cum spune în altă parte (Efeseni 2, 10) și am mai vorbit despre asta aici și aici.
La a doilea gând, răspunsul ar fi că, lăsându-le în seama Lui, încredințând Lui, vom fi uimiți cât ”spor” căpătăm să facem și lucrurile pentru care credeam că nu sunt resurse ori că nu se pot face ori că nu e momentul. Cum întâlnim persoanele care ne pot ajuta în ceea ce e de făcut, cum apar idei, cum totul se orchestrează până la nota cea mai fină. Pentru că punctul de control e undeva mai sus, mai la înălțime, și toate cele necesare se pun în mișcare pentru a se împlini ceea ce e de împlinit, fiind în planul Lui.





miercuri, 20 decembrie 2017

Gânduri de sfârșit de an


Se apropie anul de grație 2018. Se vehiculează termenul de majorat al secolului. Așa cum ne șade bine ca oameni, căutăm semnificații, creăm prilejuri de celebrare, ne delimităm cadre, limite între care să desenăm încă un an de viață.

Anul 2017 a fost pentru mine un an de asumare, după cum îmi propuneam încă de la începutul lui. În vara vieții, văd cum pășesc într-un anotimp care mă propulsează ca de la sine înspre mărturisire și lucrare asumată și matură. Mă bucur să mă regăsesc astfel, mă bucur să fiu, să calc pe o cale care s-a deschis pentru mine și să fiu în acest sens mărturie a asumării personale. Mă bucur să trăiesc ”pe viu” realitatea umblării în faptele pe care Dumnezeu le-a gătit pentru mine mai înainte (Ef. 2, 10).
Ce am mai învățat până acum?
Să nu mă grăbesc, căci viața nu e ceva ce trebuie prins din urmă, ci dimpotrivă, timpul e o resursă personală, e darul meu, pe care am nevoie să-l chivernisesc responsabil, dar nu nevrotic. Că în timp mă întâlnesc cu materia, mă întâlnesc cu viața pe acest pământ, în toate formele ei materiale, și o pot jongla. Dincolo, e veșnicia și nematerialul.
Am învățat că și timpul poate fi înveșnicit, dacă aleg să privesc la partea în care se vede Prezența Celui Veșnic. Și că în felul acesta și materia se fluidifică și devine eterică. Mai ușor de schimbat, dar mai greu de prins.
Și am mai învățat, multe. Dar dincolo de toate, în continuare, să mulțumesc pentru darul acesta minunat, extraordinar și uimitor, care este viața mea. Și pentru toți cei care sunt în ea.


vineri, 25 august 2017

”Adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate”

... Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, vor fi răscumpărate de Dumnezeu
Pr. Rafail Noica
***
Ce este pocăința?

Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața aceasta biologică ‒ și, de la un punct încolo, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie.

Avântul înseamnă să călătorești undeva, și nu vorbim simbolic.

Este o călătorie reală, doar că nu fizică.

Pentru a ajunge la Împărăția Cerurilor, la nestricăciune, la sfințenie, la veșnicie, facem o călătorie lăuntrică.

Trecând prin anumite experiențe de-a lungul vieții, ajungi să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut înainte.

Ce înseamnă aceasta? De unde erai și până unde ai ajuns acum, vezi noi priveliști – iată călătoria lăuntrică, duhovnicească, dar absolut concretă și reală.

Ce înseamnă în greacă metanoia, metania?

Schimbarea minții ‒ de la experiența pământească, limitată, s-o trecem dincolo. 

Ascultarea presupune disciplina, care nu prea atrage pe mulți;

ascultarea prin rugăciune,
prin atenția la reacția părintelui meu duhovnicesc prin graiul căruia îmi vorbește Dumnezeu mie,
dezvoltarea auzului duhovnicesc, pentru a ajunge să deslușim când ne vorbește Dumnezeu și când ne vorbește „glasul străinului” (vezi Capitolul 10 din Evanghelia lui Ioan, despre glasul Bunului Păstor și glasul străinului).

Plânsul, durerea sunt primele elemente, căci avântul către cele veșnice se poticnește de cele din trecut, de păcate, de patimile care nu ne lasă să avansăm.

”Doamne, cum să trec de bariera asta, de zidul ăsta de beton prin care nu văd nimic, de peretele prin care nu pot să trec?”

Există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept.

Există plâns psihic, stârnit de evenimente exterioare, care nu e de folos.

Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu.

S-a vorbit și de emoții. Emoția este la nivel psihic, sufletesc,

dar există echivalentul duhovnicesc al emoției, când sufletul este mișcat lăuntric: străpungerea inimii.

Aveam în vechime cuvântul umilință, al cărui înțeles s-a deformat între timp, de la sensul originar al cuvintelor umilenie (în slavonă), katanixis (în greacă): o străpungere a inimii de către harul dumnezeiesc care înmoaie inima de frumusețea harului dumnezeiesc.

Sufletul este așa de adânc mișcat, încât izbucnește în lacrimi, văzând barierele păcatelor și patimilor,

este așa de străpuns de durerea că acestea îl lipsesc de ceva atât de minunat, încât fiind mișcat lăuntric de această dulceață, varsă sumedenie de lacrimi care vin din dragostea de Dumnezeu.

Unde nu este dragoste de Dumnezeu, lacrimile nu vor curge, și este vorba de acea dragoste care nu se poate împlini, care nu poate ajunge la Cel Iubit. 

Această stare este exact ca starea psihică din paralel, dar poartă o altă calitate, o altă energie, o altă terminologie.

Am căutat să înțeleg adevăratul înțeles și cuprins al cuvintelor și aceasta a schimbat multe în viața mea ‒ din păcate încă nu destul, dar este o călătorie.
Mântuirea este o scară cu zece trepte. Fiecare știm unde suntem pe scara aceasta.
Să ne ajute Dumnezeu să punem piciorul pe prima treaptă și pe următoarea treaptă și să ne ajute Dumnezeu să ajungem pe treapta a zecea, ca să ne întoarcem la Dumnezeu, la Care n-am fost niciodată, dar să ne întoarcem totuși ‒ cu Dumnezeu toate sunt paradoxuri!

Aceasta este calea – adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate.

Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, vor fi răscumpărate de Dumnezeu, numai El știe când și cum, eu n-am de unde să știu asta, pentru că nu sunt Dumnezeu sau... nu sunt încă.
(Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” - Iasi, noiembrie 2016)


sâmbătă, 8 iulie 2017

Gând despre libertate



《Cel mai de temut obstacol în calea libertăţii noastre este propria persoană. Eu îmi sunt mie însumi cel mai mare duşman. Patimile şi golurile lăuntrice îmi răpesc libertatea. De aceea nu putem spune că suntem condamnaţi la iad, ci noi înşine îl alegem, ne lăsăm ispitiţi de el fiindcă nu vrem să facem sacrificiile care ne-ar permite să scăpăm de acolo pentru a intra în rai, spre a fi liberi. Suntem fascinaţi de idolii la care ţinem. Suntem de fapt prizonierii lor.
O descriere sugestivă a acestei alegeri greşite ne-o oferă scriitorul englez C.S. Lewis în lucrarea Marele divorţ. Este povestea unor oameni care stau pe stradă la finele unei după-amiezi: deja se întunecă, totul e gri, o mulţime de persoane aşteaptă autobuzul care întârzie şi se ceartă cine să intre primul. După ce au ajuns în autobuz, se ceartă în continuare pentru ocuparea locurilor libere.
Pe scurt, domneşte o atmosferă de gâlceavă, de rivalitate, de disperare... Autobuzul se pune în mişcare, dar în loc să-şi urmeze traseul obişnuit se ridică în văzduh asemenea unui avion. Apoi ajunge pe o pajişte, iar oamenii se bucură să poată ieşi în sfârşit. Treptat, îşi dau seama că fuseseră în iad şi că au ajuns într-un loc minunat, în care domnesc pacea şi liniştea. Nişte fiinţe luminoase le vin în întâmpinare, le vorbesc despre rai şi îi poftesc acolo. Se înfiripă un dialog între cei care au ieşit din infern şi aceşti mesageri ai paradisului care îi invită să îşi urmeze drumul spre cer. Conversaţiile evoluează într-o manieră perfect normală, ca discuţiile pe care le purtăm în fiecare zi. În sfârşit, împotriva a ceea ce am putea presupune, însă într-un mod aparent liber şi logic, cei care au ieşit din vehicul răspund: „Mă scuzaţi, dar cred că ar trebui să iau autobuzul deoarece acasă mă aşteaptă cutare sarcină importantă“. Printre ei se află un cercetător care vrea să se întoarcă pentru că trebuie să pregătească o conferinţă unde să anunţe o descoperire. Un altul este un pictor care aspiră să redea prin opera sa nevăzutul. Acesta întreabă un înger: „Dar dacă vin în rai, voi mai putea continua să pictez aceste lucruri?“ Solul raiului îi răspunde: „Dar nu va mai fi nevoie, pentru că acolo toată lumea vede ceea ce încerci tu să redai, nu va mai trebui să o arăţi prin tablourile tale!“ Pictorul însă îi răspunde: „Da, însă, în orice caz, cred că prefer să mă întorc şi să continui să pictez“.Tot astfel oamenii aleg singuri, nesiliţi de nimeni, să părăsească paradisul.》 (S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov, Editura Renaşterea, 2013)
 Hjf
DGg

vineri, 24 martie 2017

De Bunavestire


”Să se veselească cerurile și să se bucure pământul!
Că Cel împreună-veșnic cu Tatăl
 și împreună fără de început,
și împreună pe scaun șezător,
îndurare și milă plină de iubire de oameni arătând,
după bunăvoința și sfatul părintesc
S-a coborât spre deșertare
și S-a sălășluit în pântecele fecioresc, mai înainte curățit de Duhul.
O, minune!
Dumnezeu, printre oameni,
Cel neîncăput, în pântece;
Cel fără de ani, sub ani!
Și lucrul minunat este că și zămislirea a fost fără de sămânță,
și deșertarea de negrăit,
și taina cât de mare!
Căci Dumnezeu Se deșartă,
Se întrupează și Se zidește,
iar îngerul grăiește zămislirea Fecioarei:
Bucură-te, ceea ce ești plină de har!
Domnul este cu tine,
Cel ce are mare milă.” (din Stihirile Pavecerniței Mari a Praznicului Buneivestiri)